ziua 7

Cam cum am ajuns io la concluzia că trebuie să îţi foloseşti imaginaţia. Ai fost copil da?

Îţi mai aduci aminte cum te jucai pe vremea aia, te jucai serios, jocul nu era ceva în care să te relaxezi, încercai diferite feluri de viitor să vezi care îţi place mai mult. Ţin minte că la noi expresia era „hai să ne jucăm de-a…..” orice.

Când ne jucam de-a doctorul eram convinsă până al ultima fibră că injecţiile făcute cu seringa mea de jucărie vindecau păpuşa bolnavă.

Când ne jucam de-a vânzătoarea de la cofetărie se punea atâta convingere în prăjiturile alea fictive încât un prieten şi-a îndesat în gură un cub gigant de lemn pe care i-l vândusem drept amandină. A fost nevoie de trei oameni din care unul dentist să extragă cubul, atât de multă convingere pusese el în jocul acela încât făcuse o chestie fizic imposibilă .

Abia târziu m-am gândit că episodul acesta a fost demonstraţia perfectă că nimic nu e imposibil, dacă un copil de 4 ani îşi poate băga în gură un cub de lemn care depăşeşte deschiderea propriei guri orice pe lumea asta se poate.

Cam aşa trebuie să te joci cu imaginaţia ta, nu te conştientiza stând în pat sau pe fotoliu şi imaginându-ţi viitorul acela drăguţ, fii în viitorul acela, simte-l, trebuie să fii uluit când deschizi ochi şi nu regăseşti în jur imaginea visului, cam aşa cum nu înţeleg eu nici în ziua de azi de ce am fost pedepsită că mi-am pus la afumat în burlanele casei cârnaţii făcuţi din nuiele de liliac. În mintea mea ăia erau cârnaţi adevăraţi iar burlanele afumători adevărate, afară era cald şi altfel mi se strica munca, nebuni erau adulţii care nu pricepeau realitatea mea şi mă forţau să mă conformez lumii lor.

Uite o treabă la care trebuie să mă mai gândesc ce este de fapt adevărat, care este realitatea, care din ele are prioritate şi cum o fac pe realitatea din mintea mea să primeze peste realitatea simţurilor mele.