M-am întâlnit cu cartea asta în vacanţă, la plajă, când ar fi trebuit să mă ocupe bronzul personal. Despre cum e scrisă nu ştiu dacă pot spune multe. Decât că mi-a plăcut deşi nu mă dau în vând după cărţile la persoana I.
Sincer nu pot face referiri la stil, cartea asta mi s-a deschis sub ochi vizual, am citit-o dar creierul meu e convins că a văzut-o, fără a fi influenţat de filmul inspirat din ea (între noi fie spus, filmul nu m-a impresionat).
Dacă ar fi să o compar cu ceva atunci aş zice că e un chimono, aşa cum sunt multe descrise, o ţesătură delicată de mătase un voal întins în lumină în care deşi vezi culorile materialului întrezăreşti formele din spatele lui.
De ce ar trebui citită?
Pentru că redă parfumul unei epoci. Nu am nici o îndoială că Arthur Golden a făcut cercetări serioase din punct de vedere istoric al perioadei respective chiar dacă Mineko Iwasaki nu a fost de acord cu lumea gheişelor văzută de el. Pentru că te lasă să vezi cum prin mâna unor femei treceau sume fabuloase şi într-un fel chiar pulsul unei societăţi. Pentru că te duce în spatele frumuseţii aparente, în inima a ceea ce era ascuns, secret, de nedezvăluit.
Aşa cum apare din Memorii Gyon-ul, cartierul gheişelor e mai mult decât un muzeu al artei care se mişcă, e un nod economic şi diplomatic, e o lume în sine în care legăturile sunt făcute şi desfăcute în baza unor calcule de cele mai multe ori de nedescoperit de ochii unui străin.
Şi totuşi în toate aceste desene complicate ale relaţiilor sociale, în tot valmeşul celui de al doilea război mondial, în toată intriga economică în care poezia gheişelor se traduce în yeni, cartea ar trebui citită şi de romantici.
O categorie aparte a romanticilor, cei care au „gustat” acea dragoste aflată la limita obsesiei, care te obligă să pui un pas înaintea altuia şi să mergi prin viaţă. Dacă nu ai trecut niciodată printr-un moment în care să te gândeşti că viaţa e supraevaluată şi totuşi să întorci spatele multiplelor forme de „dispariţie” pentru simplu motiv că mâine, în vreme ce vei duce povara propriei vieţi poate îl/ o vei vedea atunci nu vei înţelege cum cineva îţi poate lega inima şi viitorul într-o batistă în aşteptarea infinită a unui singur om.
Şi să ne înţelegem ceea ce te face să mergi mai departe nu este gândul că va fi cu tine până la final sau că i-ai tulbura lumea cu plecarea ta. Nu, numai simplul fapt că va trece pe lângă tine, că o undă uşoară de parfum te va atinge, că poate vei vedea un zâmbet destinat altcuiva dar zâmbetul lui/ei.
Dacă nu poţi accepta ideea că unica şi infinita dragoste a vieţii tale se poate naşte dintr-un surâs întâmplător, o privire fugară sau un cornet de gheaţă cu sirop te va ului ideea că o femeie poate face eforturi uriaşe vreme de mai bine de 15 ani în urmărirea unui vis.
Poate este un concept specific Asiei acest soi de iubire fără neapărata nevoie a stăpânirii obiectului ei, acest fel de a te dărui în totalitate fără a aştepta o reciprocitate la un nivel sau altul. Poate este numai un mod de a fi al gheişelor care au fost crescute în ideea acceptării că obiectul adoraţiei lor va aparţine permanent mai multor lumi şi că lor le va reveni numai o parte infinitezimală.
Oricum cartea mi-a amintit de un film [url=http://www.youtube.com/watch?v=ypoXCrHhQos]Frumoasa Veneţiană[/url] în care problema este privită din punctul de vedere european, curtezana fiind la rândul ei o gheişă, o operă de artă în mişcare, o artistă dar una în ale cărei servicii sunt incluse şi cele sexuale. Cumva comparaţia între cele două mi-a dat sentimentul că faţă de japonezi noi, europenii, suntem un fel de generaţie fast food care înglobăm mai multe concepte în unul singur, care nu am avut şi nici nu avem timpul să facem distincţii şi să citim nuanţe.
Dar asta mă îndepărtează deja de subiectul cărţii aşa că o las pe altă dată
